Legatura Interzisa

- Ah... Intră o dată!

- Acum, acum. Trebuie doar să...

- Ah... Haidee.. Ce e aşa de greu, Kol?! Nu vezi? Învârte-o.. poate o să meargă.

- Nu merge. Se loveşte de... uite, vezi?

- Da, da. Hm... Încearcă să o scoţi şi să o bagi iar mai tare.

- De ce aş face asta, Karen?

- Să se lărgească. Off, fizica asta. Ai chiulit de la chimie?!

- Bine. Vai... Te pricepi de minune. Iisuse. Am băgat-o în sfârşit. A mers.

Karen

- Mda. Ce te-ai face fără mine?

- Ha ha. Poate că nu aş mai vrea să trăiesc.

Kol din doi paşi se întoarse cu faţa spre Karen, care încerca să desfacă o sticlă de apă. Era cât se poate de serios în privinţa asta. Dacă ea nu ar mai fi, el nu ar avea de ce să facă umbră pământului. O sărută şi îi spuse pentru a treia oară în acea zi cât de mult o iubeşte. Karen zâmbi şi se lăsă pradă sărutului.

- Şi până la urmă nu ştiu de ce ai vrut să îţi bagi geanta în geamantan! Spuse el, zâmbind copilăreşte şi frecându-se pe ceafă, uitându-se apoi la grămada de trei bagaje formate din geamantane.

- Pentru ca să am vrut eu. Hai să mergem mai bine.

Kol

Zborul a fost cât se poate de plăcut. Ajunşi la sol, Karen vomită, ca de obicei, dar îşi reveni rapid. Ajunşi apoi la vilă, Kol o ajuta cu bagajele şi se instalară în camera principală. Vila îi aparţinea tatălui lui, dar acesta era plecat. Peste câteva ore avea să vină şi tatăl lui şi mama ei.

El rămăsese fără mamă de la 3 ani, când aceasta îl abandonase ca să plece cu alt bărbat, după spusele tatălui său. La Karen era exact invers, doar că tatăl ei murise.

Kol intrase la duş, aşa ca roşcata Karen avea timp să pregătească ceva de mâncare. Luă cele necesare şi făcu nişte clătite. Uşor şi gustos. Mirosul fresh de deodorant îi intră parcă violent în nări, aceasta ştiind că iubitul ei terminase duşul.

- Kol, pune-ţi ceva pe tine. Îi spuse aceasta când se întoarse şi-l văzu la nu mai bine de 3 centimetrii de ea. Acea flacără se reaprinseră. Kol văzu asta şi o luă în braţe, întrebând-o jucăuş cât îi mai poate rezista. Aceasta venindu-şi în fire, spuse: Nu ştiu. Mă simt totuşi ciudat, adică părinţii noştrii trebuie să vină. Ce ciudat sună! Remarcă ea.

- Şi dacă vin ce? Suntem liberi, majori şi ce? Ei n-au auzit de intensitatea iubirii? Îmi doresc să fim aşa mereu, să ne iubim cu acelaşi sentiment şi să nu ne pierdem niciodată entuziasmul ăsta.

- Te iubesc şi jur că nu voi lăsa asta să se întâmple.

Cu o mână a săltat-o pe masa de bucătărie, având acces la gura ei micuţă şi frumoasă. Buzele lui erau frumos formate, pline, cărnoase şi numai bune de muşcat, aşa cum îi spunea deseori Karen.

După ce au mai ieşit puţin în spatele vilei, unde era amenajata o porţiune unde te puteai relaxa, s-au mai giugiulit puţin, stând întinşi amândoi pe un prosop, apoi au intrat în casă, Karen ţinându-l strâns în braţe, până când Kol a luat-o în cârcă. Acesta a gâdilat-o până când era gata-gata s-o scape. Nişte bubuituri micuţe se auzi de la intrare. Kol se duse să deschidă. O femeie blondă, cu părul mediu, ochi calzi şi frumoasă, se crispă puţin la vederea băiatului, dar când Karen a venit din spatele lui, aceasta a zâmbit.

- Copii, am crezut că am greşit casa.

- Mamă! Karen aproape sări la gâtul mamei sale, cu un zâmbet până la urechi. Kol îi zâmbi la rândul lui, apoi îi luă mâna şi i-o sărută.

- Bună ziua, doamnă.

- Oh, dragule. Sunt Christine pentru tine. Încântată să te cunosc.

Christine

 Mama ei îl sărută părinteşte pe băiat şi a bolborosit cum că vroia urgent la baie. Karen i-a arătat încotro s-o ia, pentru a nu se rătăci. Nici bine nu apucă să plece, căci iar se auzeau bătăi în uşă. Un bărbat înalt, brunet şi cu chip serios. Kol îi semăna, în afară de ochi, care aveau o nuanţă special de frumoasă şi deschisă. Acesta dădu noroc cu fiul său, iar pe Karen o atenţionă să îi vorbească la per tu şi să îl strige Richard. S-au aşezat la masă, Karen preparand repede un ceai cu gheaţă. Mama ei se propti de uşă, căutând ceva în geantă. Richard îşi amestecă zahărul în ceai, iar Kol deja îl băuse.

- Christine?! Chipul ursuz al lui Richard se ridică, privind spre femeie.

Richard

Christine era împietrită, încordată. Se simţea în toată camera, casa. Era şocată. Se vedea.

- Ri-Richard?...

Amândoi se uitau unul la altul, din cap până în picioare, apoi fixând ochii în cei doi adolescenţi.

- Oh, Dumnezeule Mare. Ce aţi făcut?... Christine se aşeză pe scaun, ţinându-şi mâinile în cap, uitându-se la blatul mesei. De fapt, în gol. Richard se uită la ea, la Karen şi la fiul lui. Karen se duse la mama ei, întrebând-o ce are.

- Voi. Voi sunteţi... Christine încerca să scoată cuvântul pe gură, dar Karen îl luă interpretând altceva.

- Da, mamă, împreună. De aceea am organizat şi cina asta... Am vrut să ne cunoaştem şi să vă arătăm cât de fericiţi suntem. Ne iubim mult... Karen îi lua capul între palme, reuşind să îl sărute suav e buze. Kol îi răspunse printr-o îmbrăţişare şi o luă de mijloc.

- TACI! Zbieră mama ei. Nu ştii ce spui. Voi... voi... sunteţi...

- FRAŢI! Cuvântul a ieşit ca uns din gura lui Richard, care încă privea la ceaşca de ceai.

Zâmbetul lui Karen nu mai avea aceea strălucire, i se părea o glumă de prost gust.

- Nu e posibil... Tată, tatăl lui Karen a murit. Iar mama... ne-a abandonat. Tu mi-ai zis asta! Puncta el Kol.

- Aşa i-ai spus?! Christine se uită la el cu dispreţ, ca apoi să îl privească pe Kol în ochi şi să nege. Nu este aşa... Adică, da, dar... m-am interesat de tine. Mereu, asta până când mi-a interzis el, a spus dintr-un suflet, arătând spre fostul soţ.

Karen era cu adevărat şocată. Privirea ei era goală, iar mâna încleştată de mânerul ibricului se deschidea, lăsând ibricul să pice jos, udând bucătăria. Vocea caldă şi totuşi nervoasă a lui Kol o întrebă dacă este bine, dar nu se putea gândi la nimic. Doar a fluturat din mâini, retrăgându-se cu spatele pe uşa din bucătărie ce ducea în spate. A aruncat priviri spre mama ei, tatăl lui şi îl fixă pe Kol. Lacrimile nu şi le mai putea stăpâni...

Fugise de ei. În acel moment refugiul său era o bancă. După aproximativ 15 minute, Kol îşi făcuse simţită prezenţa. Se aşeză lângă ea, neştiind cum s-o consoleze. O luă de mână, altceva neştiind cum să facă să reacţioneze. Karen se uită la el, căutând ceva în privirea să îi zică că tot ce fusese mai devreme fusese o glumă, ceva ireal, un coşmar. Dar nu. Ochii lui lăcrimau. O luă în braţe, sărutând-o gingaş pe frunte.

- Cum putem fi fraţi când...

- Nu ştiu. Răspunse el sec.

- Nu mai trebuie să avem sentimentul ăsta. Trebuie să scăpăm de el. Nu mai ne putem gândi în acest fel la noi. Este un păcat.

- Este un păcat că te iubesc. Karen, eu nu pot scăpa de iubirea asta imensă ca de o răceală. Te iubesc! Înţelegi?

Mâinile lui calde îi încălzeau fata umedă a ei.

- Kol... Şi eu te iubesc. Dar nu putem trăi în păcat!

- Atunci ce facem, Karen? Cum să facem? Te doresc.

Mâna lui îi cobora încet în interiorul pulpei ei. Acest gest îi născoci lui Karen acea dorinţă care de fiecare dată o dezlănţuia. Trupul ei deja fierbea, nu mai putea gândi limpede. Inima îi pulsa violent sângele în corp, simţind parcă şi partenerul ei asta. Zâmbi cu reţinere, cuprinzând-o mai adânc în acea plăcere trupească şi păcătoasă când îi atinse cu pieptul sânii.

- Dacă mă duc în Iad, măcar să fie cu un motiv.

- Da. Hai cu mine!

Kol îi luă mâna, ducând-o într-o mică şandrama de lângă vila. Arata îngrijită, iar când intră rămase uimită. Nici nu apucă să zică ceva pentru că buzele iubitului îi erau lipite de ale ei. Hainele de mult date jos, zăceau, în timp ce trupurile lor ardeau de dorinţa plăcerii. Limba lui o mângâia pe piele, neratând nici un spaţiu. Sărutările ei îi aparţineau în întregime frumosului ei.

Dimineaţa, îi trezi, risipindu-şi vântul cald pe sub geamul şi aşa spart. Un sărut de bună dimineaţa. Realitatea s-a distrus imediat ce uşa şandramalei a fost răpusa de Richard. Christine făcu o faţă de tot dispreţul şi tot dezgustul când îi văzu pe cei doi în pat, acoperiţi doar de cearceaf.

Amândoi se repeziră la haine, printre gurile părinţilor.

Christine o trase de tricou pe Karen, practic târând-o în casă mare. Acelaşi lucru făcu şi Richard cu Kol. Un moment de neatenţie şi Karen nu mai era în casă. Aşa cum lipseau şi cheile de la maşina mamei ei. Kol se aruncă şi el asupra cheilor tatălui lui rapid şi găsi un moment de rătăcire a lor pentru a fugi. O prinse pe Karen din urmă, maşinile lor făcând un zgomot asurzitor din pricina cauciucurilor încinse. Se ciocneau, zăpăcindu-se reciproc, pierzându-şi controlul.

- Kol, ce faci?!

- Ce dracului faci tu, Karen?

- Decât să nu fiu cu tine, mai bine mor, Kol! Asta fac.

- Atunci este reciproc, iubito. Nu te voi lăsa singură niciodată. Nici moartea nu ne va despărţi.

- Nu pot să îţi distrug viaţa, Kol.

- Mi-o vei distruge dacă nu vei mai fi cu mine.

Karen nu mai apucă să cotească pe dreapta, iar prăpastia curbei îi fu predestinata, şi ei, şi iubitului ei. În momentul răsturnării, maşinile s-au ciocnit, căzând una peste alta. Cei doi au ieşit prin parbrizele maşinilor, Kol căzând pe spate. Karen se târâ lângă el, punându-şi capul pe pieptul lui. L-a sărutat pentru ultima dată, reuşind doar să îi şoptească:

- Nici moartea nu ne va despărţi!

Oamenii se adunasera rapid in locul accidentului, intr-un sfarsit ajungand si parintii lor. Vestea s-a raspandit rapid prin ziare, iar acea zi a ramas in inimile oamenilor. Peste tot erau articole ca:

"Doi frati care s-au iubit cu adevarat. Au demonstrat ca incestul, ca iubirea adevarata, este mai puternica de gandurile oamenilor. Nu au considerat ca se iubesc cu pacat, ci că se iubesc în adevăratul sens al cuvântului. Specialiştii spun că iubirea duce la nebunie, iar ei asta au făcut. Nebunia i-a dus în pământ."